„Niciun sas din Richiș n-o ajuns să fie kanțeler în Germania”
„Știți de ce n-am plecat? Apăi, simt că io-s de vină, nu nevastă-mea. În primul rând, sunt cel puțin zece generații din neamul meu care n-au ieșit din Richiș. În al doilea rând, noi, amândoi, și eu, și nevastă-mea, am fost oameni săraci, am muncit o viață să ne facem o rânduială, să mă simt în rând cu ceilalți. Să plec, să dau cu piciorul la munca de-o viață? Și-apăi, eu am fost foarte, foarte bolnav. Am avut cancer la rinichi. Cum să las totul și să-ncep de la zero în altă parte? Mai aveam io putere de-așa ceva? M-am dus în vizită în Germania, m-am și operat acolo, dar am venit înapoi, la casa mea. Îți spun io, doamnă, că-s om bătrân: nicăieri pă lumea asta nu-i ca la tine-acasă! Nicăieri!”.
În doar doi ani după Revoluție, Johann și Johanna lui au rămas ultimii sași din Richiș. Au tot sperat că e doar o rătăcire și că se vor întoarce înapoi măcar o parte din consătenii lor. Vis amânat…
„De întors, sașii nu se mai întorc. Nu știu de-ăia din alte părți, știu d-ăștia din Richiș. Suntem un popor prea mândru, încât ar fi o rușine să recunoști că nu ai reușit în Germania. Cinci cazuri știu de și-or luat singuri viața. De dor și de necaz, că le-o fost rușine să se-ntoarcă… Nu vrea nimeni să recunoască, doamnă, dar toți sunt cu nodul în gât. Aici intrau în curtea lor, închideau poarta și erau stăpâni. Acolo, cât de bine le-ar merge, îs venetici. Nu vă gândiți că nemții i-or primit ca pe niște frați. Vai, Doamne! Și copiii mei îs acolo, și știu cât le e de greu, cât se luptă să reușească. Poate au moștenit de la mine, că nu se lasă, dar să știți că niciun sas din Richiș n-o ajuns să fie kanțeler în Germania”.
Pe vremea când erau 1000 de sași
„Doamnă dragă, să vă zic cum îi povestea satului nost’! Aici or fost numa’ sași. Or fost aduși să păzească granițele Imperiului și li s-o dat pământ. Nu mă pricep să vă spun de ce, dar sașii din Richiș or fost tătdeauna mai mândri ca oricare. Pe vremea când în sat erau o mie de sași, români și unguri abia dacă erau o sută. Tăt români erau și croitorul și cizmarul. Ați văzut casele ălea, de la intrarea în sat? No, acolo, până la biserica ortodoxă, stăteau românii. Dincoace, numa’ sașii. Da’ nu trăbă să vă spun eu, că să vede care-s case de români și care de sași”.
Acum, în Richiș, doar casele au mai rămas săsești. Oamenii ce le-au locuit îs duși de mult în Germania și doar în vacanțe, vara, își mai caută drum spre locurile copilăriei. Cei care încă mai au case în sat au la ce se întoarce. Majoritatea, însă, când au plecat le-au vândut și duși au fost, fără să se mai uite în urmă. Multe dintre case au fost cumpărate de străini, cărora le-au urmat exemplul bucureșteni ce-și doreau locuri de vacanță în Ardeal.
Așteptând clopotul
De când sunt ultimii sași din Richiș, soților Schaas li-s sărbătorile mai goale și mai pustii. Dar de tradiție nu se lasă. Împreună cu câteva familii săsești, care trăiesc în patru sate apropiate, se adună în biserica cea mare din Biertan. Și, fiecare după puteri, femeile mai gătesc bunătățile știute de o viață. „La noi, la sași, în ziua de Crăciun se prăjesc cârnați și-i mâncăm cu varză”, intră în vorbă Johanna Schaas. „Și fac și turtă dulce, musai cu multă miere, și fac lichiu și cozonaci. Asta fac în fiecare an. Când eram copii, cam numai d-astea se pregăteau de Crăciun. Numai încoace ne-am învățat de facem și prăjituri de tot felul, cu cremă și foi. Și vă mai spun ceva: dacă vine virusul ăsta din nou și iar ne țin închiși în casă, o să fac iar și pită în cuptor, așa cum făceam totdeauna. Și-o să stăm în căsuță cu Johann și-o să mâncăm. Slavă Domnului, suntem gospodari și avem ce ne trebe. Doar zile să ne mai dea Dumnezeu”.
„Și dac-ar mai bate clopotul la biserica noastră”, spune Johann. „Să i se audă limbile până departe, în Germania, să fim cu toții acasă, măcar în gând”.
In acest an Johann a plecat si el … si uite asa se termina povestea ultimului sas din Richis.
Articol preluat din Formula AS
Foto Ramona Găină
